De ce e bine să fii grec?

Dacă tot am lipsit atâta vreme de pe plaiurile mioritice ale sfântului citit, revin în forță, cu multă dramaturgie, iar ca să fie mai interesant, încep cu vechii greci, citiți la recomandare, digerați ușor și, uneori, cu deosebită plăcere.

Dar vorba multă, sărăcia omului!

Am început cu Sofocle, de la care am citit singurele tragedii rămase în viață până în ziua de azi, 7 la număr.

Încep cu Aias (Aiax), prima citită. Greu de descris la ce mă gândeam când am terminat-o. Pe de-o parte, cred că a fost prima tragedie citită în versuri, și mi se părea foarte greu de descifrat un astfel de text (de atunci am învățat cum să le pricep). Pe de altă parte, mă întâlnisem, ca la foarte multe piese de altfel, cu sinuciderea. Sfârșitul piesei a salvat imaginea lașității și a egoismului ce l-a cuprins pe Aiax de s-a sinucis, și anume lupta pentru corpul său. Mi-am adus aminte cum grecii erau oameni mândrii, adânc înrădăcinați în religia și tradiția lor, la fel cum văzusem în Troia, în lupta pentru corpul lui Hector. La fel ca în cultura japoneză, mi se pare un lucru onorabil și demn de admirație. But then again…

Apoi, Trahinienele… Iar sinuceri, multe și în lanț. Of! Dar a fost o poveste de dragoste drăguțică, nu să te dea pe spate, enervantă pe alocuri, dar totuși o poveste. Nu m-a emoționat până la lacrimi, dar m-a seriorizat pentru moment. La fel ca la piesa de mai sus, i-am dat nota 7; prea multe morți gratis.

Urmează Electra, despre care am descoperit, surprinsă plăcut, că a fost sursa de inspirație pentru Muștele lui Jean Paul Sartre. Cred că asta mi-a plăcut mai mult. În Muștele prea se complică acțiunea și devine la un moment dat plictisitoare și previzibilă. Cinste lui Sofocle, și lui Sartre, că are piese tari!

Și trilogia Oedip & crew… Crunt, frate, crunt! Începe cu Oedip rege. Deci… cum oare se poate întâmpla să-ți omori tatăl, să faci copii cu mama ta, și încă să mai fii întreg la minte? Cum s-o fi gândit Sofocle că cineva ar putea îndura atât? E drept că Oedip și-a scos ochii în urma incidentelor sus numite, mai exact dupa ce mama și soția s-au sinucis, dar totuși… Și ce e mai tragic și mai de plâns, e că nu este în totalitate vina lui, ci a zeilor. Nu-mi vine să cred câtă putere, cel puțin teoretică, aveau zeii asupra oamenilor din vremurile alea. N-am cuvinte să descriu ce simțeam când citeam cum Oedip își scoate ochii cu o podoabă de-a maică-sii. Câtă durere fizică și psihică pot suporta oamenii? Grecii știu, dar noi, muritorii de rând?

Urmatoarea din trilogie este Oedip la Colonos care m-a dezămăgit oarecum. După ce citisem Oedip rege, mă așteptam la o continuare cel puțin la fel de incitantă, dar m-am plictisit. Doar vorbă și vorbă, și moartea lui Oedip, zice-se impresionantă și demnă de un sfânt, cu ghilimelele de rigoare.

Dar Antigona, draga de ea, în ce lume a nimerit… Antigona este una din ficele lui Oedip, alături de Ismena. În urma luptei pentru Teba, țara lui Oedip, cei doi frați ai lor mor, și Antigona își ia misiunea ca să-l îngroape pe Polinike, fratele căruia i se refuză îngropăciunea de noul rege. Prin ce trece biata fată, cum e ocărâtă, chinuită și batjocorită, și moare spânzurată într-o peșteră, unde se sinucide și iubitul ei. Sigur, povestit nu sună la fel de breathtaking ca și citită, dar mi-a dărâmat concepțiile și puțină vitejia pe care credeam că o am.

Ca să vezi… am citit doar 6… Oh well…

Următorul pe lista a fost Eschil, cu Cei 7 contra Tebei și Perșii . Prima prezintă lupta dintre frații Antigonei și băieții, respectiv frații, lui Oedip. M-am bucurat că m-a mai luminat cu multe lucruri rămase neînțelese după citirea lui Sofocle. Dar a fost booooring. A doua a fost ceva mai puternică, unde un bărbat, shame on me că nu-mi aduc aminte numele, își asumă, pe bună dreptate, moartea a sute de bărbați. Apăi asta da asumare!

Ultimul grec citit, dar lista va continua, este Plaut(us), la care am găsit comedii, și nu tragedii; drăguț. Amphitryo mi s-a părut un pic trasă de păr, și iar m-am enervat nițel cu gândul la ce se presupune că puteau face zeii cu oamenii. A fost ca un basm în care binele învinge, și toată lumea e fericită. Dar tot îl găsesc pe Amphitryo prost… cum adică să te înșele nevasta cu un zeu (chiar dacă nu prea avea de ales), să-ți facă un copil și tu să mai fii și fericit de onoarea ce ți s-a făcut? Mă depășeste asta…

Și Ulcica, pe care am citit-o cu mare drag, fiind principala sursă de inspirație pentru Avarul lui Molière. Foarte amuzantă, pe alocuri absurdă și plină de diferite tipologii omenești. M-a enervat, în schimb, că nu e prezentat sfârșitul. Se pare că manuscrisul fusese brusc întrerupt… A fost o lectură delectantă și amuzantă. Și scurtă.

Cam atât, momentan, cu grecii mei tragi-comici.

Ah, și de ce e bine să fii grec?

Nu știu, dar mi se părea un titlu bun.

Reclame

2 gânduri despre “De ce e bine să fii grec?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s